Pierdut…

                Pierdut… mi-am dat seama ca este unul dintre cele mai urate cuvinte, pentru ca niciodata nu il folosesti in imprejurari fericite, iar pronuntarea lui lasa de fiecare data o urma de tristete. De la pierderea unei hartii, a unui portofel, a celui mai bun prieten, a persoanei iubite si pana la pierderea mintilor nu exista situatie in care sa fii fericit cand vorbesti de pierdere, iar daca ai fi fericit ai folosi cuvinte, cum ar fi “descotorosit”, “scapat” si altele, dar nu “pierdut”… acest cuvant implica lipsa vointei noastre in desfasurarea actiunii si doar aceasta imposibilitate de a hotari soarta lucrului pierdut produce o oarecare frustare deoarece pierdem controlul asupra unui lucru pe care il stapaneam.

            Eu scriu astazi despre pierdere pentru ca ieri mi-am pierdut portofelul si pe langa faptul ca m-am suparat, ofticat si enervat am avut parte si de o intreaga aventura in incercarea de a il recupera .Niciodata nu mi-am imaginat ca pierderea unui portofel m-ar supara atat de rau, probabil ca au fost de vina si imprejurarile in care am descoperit ca nu il mai am. Eram la Universitate, de unde urma sa iau metroul pana in Piata Romana, de unde intentionam sa cumpar un cadou pentru ca la cateva ore mai tarziu trebuia sa merg la majoratul unei prietene. Imaginati-va frustarea mea in momentul in care mi-am dat seama ca, pe langa faptul ca ramasesem fara portofel, eram tintuita in acel loc, deoarece nu mai aveam nici bani nici abonament ca sa merg in Piata Romana, de unde oricum n-as fi putut sa mai cumpar nimic fara portofel. Nu cred ca au trecut 5 minute pana cand s-au instalat stresul si o minunata durere de cap deoarece in portofel aveam, pe langa buletin si bani, un card bancar cu o suma destul de mare de bani. Bineinteles ca fara bani, cadou si cu o durere de cap am sunat-o pe prietena al carei majorat era in acea zi si am anuntat-o ca nu mai vin la petrecere, dupa care l-am sunat pe tata si fara niciun fel de explicatie i-am zis cu o voce oarecum tremurata  sa vina sa ma ia imediat de la Universitate. Va imaginati viteza cu care a ajuns acolo.

                    In asteptarea lui am incercat sa imi dau seama ce s-a intamplat cu portofelul si mi-am adus aminte ca ultima oara l-am folosit in Diverta la Mall Vitan,iar mai tarziu am mers doua statii cu un autobuz in care un tip (ca sa nu zic tigan, ca ma faceti rasista, dar tigan era sa stiti) se tot impingea in mine si facea tot felul de miscari bruste pe langa geanta mea, chiar tin minte ca m-am strambat la el din cauza asta. Dar eu mereu prefer varianta mai optimista, asa ca l-am rugat pe tata sa ma duca inapoi la Diverta pentru ca exista o oarecare posibilitate sa il fi uitat pe tejghea dupa ce am platit. Tata era foarte calm si incerca sa ma convinga sa ma duc mai bine la petrecere, deoarece credea ca pe langa supararea mea va aparea si dezamagirea dupa ce il voi cauta si nu il voi gasi, dar nu m-am lasat convinsa deoarece vroiam sa fac tot ce era posibil ca sa imi recuperez portofelul. Niciodata nu ma las usor.

                    La Diverta am vorbit cu fata la care platisem si care nu era foarte cooperanta, dar la auzirea discutiei au venit un paznic si seful lui care au fost foarte draguti. Mi-au cerut detalii despre ora si casa la care am platit si mi-au promis ca dupa inchiderea magazinului se vor uita pe camerele de filmat pentru a vedea daca portofelul a ramas in magazin si l-a luat cineva. Mi-au povestit de cazuri in care s-au depus plangeri, iar la vizionarea filmarii din ziua respectiva au descoperit ca erau chiar angajati care se ocupau de colectionarea obiectelor pierdute, dar uitau de partea cu returnarea si m-au asigurat ca in astfel de cazuri angajatul este sanctionat sau concediat si ca de fiecare data obiectele sunt returnate proprietarului. Au reusit sa ma faca sa si rad, povestindu-mi de un francez care si-a pierdut actele in magazin si incepuse sa planga deoarece nu se mai putea intoarce in tara lui la timp, iar discutia cu el durase mai mult decat cautarea si gasirea actelor sale. Mi-as dori sa imi fi pierdut portofelul in Diverta, dar eu tineam minte ca l-am luat, sora mea este cea care a insistat spunandu-mi ca l-am lasat acolo, dar cum nu eram sigura am continuat cautarea si m-am dus la fata de la Informatii, care m-a pus sa completez un formular si mi-a recomandat sa merg la sectia de politie, care este la 100m de Mall Vitan. De ce oare e asa aproape?!

               Am ajuns la sectia 11 si am depus plangerea cu numarul 77 (multiplu de 11 – o sa fac un post in care o sa explic si obsesia mea pentru numarul 11). Politistul care asculta in biroul lui Metallica pentru a nu o mai auzi pe mama unui hot care plangea pe afara, rugandu-l sa il elibereze pe fiul ei a oprit muzica si mi-a explicat ca buletinul, care ma interesa cel mai mult si pentru care am si mers la sectie, este primul lucru pe care il arunca un hot, deoarece acesta reprezinta o dovada cu care niciun hotoman respectabil nu vrea sa fie prins. Mi-a cerut un numar de telefon si mi-a zis ca daca va primi buletinul meu la sectia lui voi fi contactata si ca din cauza sistemului prost, cu plangeri care se fac intr-un registru si nu computerizat cum este in alte tari, daca buletinul va fi gasit in alta sectie cei de acolo nu vor avea de unde sa stie daca eu am depus plangere si ca va dura mai mult pana cand imi va fi trimis acasa prin posta. De asemenea mi-a spus ca ar trebui sa ma obisnuesc cu astfel de lucruri care sa imi lipseasca brusc din geanta deoarece pe langa faptul ca traiesc in Romania, m-am nascut si in Bucuresti, unde “hoti” este un cuvant care devine din ce in ce mai folosit, in special odata cu intoarcerea lor din Italia si Spania, unde au fost dati disparuti cainii cu covrigi in coada si ca in plus, criza asta economica o sa ajunga in curand sinonim cu “cresterea numarului de hoti”.    

            Intr-un final am hotarat sa merg totusi la petrecere, iar tequila, dansul si prietenii prezenti acolo au facut sa dispara efectele pierderii. Totusi am un mesaj pentru cel care mi-a gasit/furat portofelul: trimite-mi, te rog, buletinul la adresa scrisa in el, eu chiar ma atasasem de plasticul ala si imi placea si poza la nebunie si daca ai putea sa imi inapoiezi si portofelul gol ar fi perfect pentru ca si la el tineam si imi placea mult, iar banii n-ai decat sa ti-i lipesti pe frunte, exista lucruri mai importante decat ei, chiar si intr-un portofel.